Suntem vii în măsura în care ne adaptăm asfaltului. Sub el colcăie de demoni și acolo suntem noi cu adevărat noi. Aici ne târâm doar și din când în când încercăm să ne înălțăm spre cer, sperând că poate-poate nu va mai trebui să ne întoarcem de unde am venit. Și asta e partea cea mai frumoasă. Să scriem atunci de sub asfalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu